Noiembrie 2010 - Anno Domini ; ''NIHIL SINE DEO''

 Printr-un concurs de imprejurari (nici nu stiu cum sa le clasific si de fapt nici nu vreau acest lucru) am ajuns, la varsta de 40 de ani, sa lucrez in Abuja - Nigeria. Si cum Abuja este capitala, am sa-mi incep jurnalul cu capitala din care am plecat – Bucuresti. Dupa o saptamana, in care am fost… trist  si... nu mai spun decat ca… “Si baietii plang cateodata” dupa cum canta atat de frumos trupa Holograf, m-a asteptat la Gara de Nord prietenul meu si totodata cel care m-a ajutat prin faptul ca a intermediat plecarea mea in Africa, Stefan Vladu. El are un Smart cu 2 locuri care s-a dovedit foarte potrivit pentru traficul rutier aglomerat din capitala noastra, pentru ca te poti strecura usor cu el si tot asa gasesti si loc de parcare. Nu s-a schimbat cu mult  Bucuresti-ul de cand am fost acolo ultima ora; doar mai multe reclame parca, dar sunt si multe cladiri noi care arata… bine dar, sincer, nu prea mi-a placut niciodata  capitala noastra. Ca evenimente notabile pe ziua aceasta ar fi doua: primul este consultatia  medicala de la institutul “Victor Babes”. O doctorita foarte draguta m-a prelucrat in legatura cu toate pericolele medicale pe care le pot intalni in Africa si (de ceea ce ti-e frica nu scapi) m-a vaccinat. Se vaccineaza  pentru febra galbena, malarie si febra tifoida. Am intrebat daca nu se poate face cu anestezie (iar doctorita a ras). Dar a avut “mana usoara” cum se spune, deci iata-ma si cu carnet de vaccinare, omologat de Organizatia Mondiala a Sanatatii. Dupa aceea am mers la un restaurant chinezesc unde am incercat (si mi-a placut mult) mancare chinezeasca: alge marine, bineinteles orez  preparat dupa retete chinezesti, ciuperci cu un sos cu niste legume din aceeasi tara etc.

A doua zi, in 11 noiembrie am avut zborul: la ora 15.35 a fost decolarea. Pe la 13.30 am ajuns la Otopeni, unde parca totusi era  mai multa curatenie, mai occidental ca sa sa spun asa. Mi-a placut cum arata si ceea ce e de remarcat e ca se mai lucreaza  la modernizare. Dupa check-in am stat in sala de asteptare, la poarta de imbarcare. Ceea de ce-mi aduc aminte cu placere e ca am luat un ziar de pe acolo (era... moka) si cum citeam, aud langa mine o voce feminina ce ma intreba intr-o engleza “pur sange” ca sa spun asa, o engleza adevarata, cu accentul acela specific, elegant, de englez adevarat: ''Excuse me Sir, the flight from London didn’t came yet?'' Am ramas blocat cateva clipe (in gandul meu “Lady, din toata sala  pe mine m-ai gasit?”) dar mi-am revenit repede si i-am raspuns... onorabil, cred eu.

Aeronava a sosit  exact cand era programat, a facut escala 3 sferturi de ora, a luat alt echipaj la intoarcere si back to London. Odata cu cei care coborau din avion, cineva  a adus si un teanc de ziare din avion si le-a pus pe biroul de la poarta de imbarcare si am observat ca o parte din cei care asteptau au inceput sa ia cate un ziar si hai sa ma bag eu (daca tot  e la acelasi pret cu cel despre care am scris mai sus) asa ca m-am facut si cu “Daily Mail” proaspat, ca orice traveller sau business man care se respecta! Ne-am imbarcat in nava, un Airbus 319 si ceea ce mi-a placut a fost numarul mare de nationalitati care erau acolo, pe care nu mi-a fost greu sa le identific. Erau indieni sau pakistanezi, erau asiatici, era o pereche  de arabi, un evreu cu... am uitat cum se numeste ciupilica aceea rotunda de pe cap, englezi roscati si bineinteles romani (inclusiv romanul morcovit care nu a zburat  de mult timp). Am decolat de pe Otopeni, spunand in gandul meu “Doamne ajuta!” si “La revedere, Romania!”(nu se poate sa nu te doara putin sufletul cand iti parasesti tara) si repede avionul s-a ridicat peste plafonul de nori. Ceea ce vedeam m-a impresionat: frumusetea si maretia norilor (te simti mic si admiri nivelul de inteligenta si cunoastere pe care l-a atins omul, incat a ajuns  sa se plimbe pe nori), eram ca intr-o sanie ce aluneca pe spuma alba, stralucitoare.

 

A fost frumos pana deasupra Olandei (erau monitoare ce ne aratau permanenet traseul, viteza, viteza vantului si temperatura de afara) unde totul in jur era cenusiu, era vant puternic, se vedeau dedesubt fulgere iar capitanul a trimis stewardesele la locul lor si sa-si puna centura de siguranta. A tinut-o asa pana la Londra. Ajuns aici te impresioneaza ceea ce vezi: nava isi scadea din altitudine, eram din ce in ce mai aproape de pamant si capitala Regatului Unit ni se arata in toata maretia ei. Cu cat coboram, cu atat desluseam mai bine: am inceput sa vedem stadioane, strazi aglomerate, un furnicar de masini si lumini si am avut norocul spun eu, ca de la 800m altitudine sa vad London Bridge, Big Ben, meandrele Tamisei... superb, ce sa mai spun! Sunt locuri pline de istorie, ce-mi insufleteau copilaria prin cartile ce le citeam atunci (imi pare rau ca nu am putut sa le fotografiez caci este interzisa folosirea oricarui aparat in timpul manevrelor de decolare sau aterizare). Am aterizat, nu fara emotii ci chiar cu mari emotii: la un moment dat avionul s-a inclinat mult spre dreapta (prea mult in opinia mea de “calator cu multa experientza in zboruri”. Daca atingea cu aripa pamantul ??? :)  )

Am ajuns si la Heathrow, unul dintre cele mai mari aeroporturi ale lumii, care  intradevar e imens! De la un terminal la celalalt trebuie sa iei un minimetrou ca sa spun asa iar dupa ce am trecut de control (nici vorba de control la softuri, cum aveam eu emotii) am luat-o hai-hui prin aeroport  caci aveam la dispozitie 4 ore.

Ceea ce am remarcat este ca, dupa aprecierea mea, 80 la suta din personalul  de acolo era de origine indiana, pakistaneza sau tot din zona aceea asiatica, unii chiar purtau turbanul acela specific. Daca tot am schimbat 10 lire sterline in Radauti, zic hai sa-mi iau si eu o gustare asa ca am cumparat o ''traditional english breakfast'' si o “traditional” Coca-Cola, despre care ii tot spun Iuliei - fetitza mea, sa nu bea asa ceva dar am luat-o pentru ca a fost usor de cerut ...:). Nu am fost impresionat deloc de gust, e mult mai bun un “souvlaki” in Karea, la Atena si nici un costa 3 lire!

Dupa aproape trei sferturi de ora de intarziere, primim si acceptul de imbarcare in cursa de Abuja. Iar aici incepe... exotismul sau... nu stiu daca folosesc corect cuvantul. Eram 6 pasageri albi iar restul (pana la 200 si ceva) erau negrii si toti cu diatami bagajele si sacosele. Erau cei cu dare de mana, cei bogati care au fost la Londra la shopping, se vedeau lucrurile “de firma” cumparate, era greu sa treci pe culoar, era plin cu genti si sacose iar locasele speciale pentru bagaje de deasupra capului nu se inchideau din cauza bagajelor (am avut emotii pentru laptop). Si - cireasa de pe tort - cu 4 randuri in fata, doi copilasi mici care zbierau, parca eram intr-un autobuz urias pe ruta Radauti-Vuliva sau Brasov-Araci dar de fapt ne aflam intr-un Boeing 777 din acela mare, cu 3 randuri a cate 3 siruri de scaune. Efectiv am observat cum stewardesele si stewardul faceau eforturi sa-si retina nervii si afisau cate un zambet ...care nu era zambetul lor; au trebuit sa aduca 2 leagane speciale pentru copiii mici, care zbierau, o mamica nu vroia sa-l puna acolo, nu era loc pe culoar etc. Cred ca cei de la British Airways daca vor sa pedepseasca un echipaj, ii dau o cursa de Africa :). Dupa ce lucrurile s-au calmat, avionul a decolat lin si am avut un zbor linistit. Pe spatarul din fata erau monitoare, pe scaun am gasit casti, mi-am pus un film si apoi un episod din “Friends” si dupa 6 ore de zbor aterizam cu bine la Abuja (aici am avut parte de o aterizare perfecta, in opinia mea).

11 noiembrie 2010 - pun piciorul pe pamant african. Cum cobori din tunelul mobil al avionului catre cladirea aeroportului, deodata te loveste caldura si… un miros specific. “Asa miroase Africa!” imi spune Stefan si dupa terminarea formalitatilor si recuperarea bagajelor iesim din aeroport, unde ne astepta Ghita - cel pe care urmeaza sa-l inlocuiesc. Pornim spre Abuja, sunt vreo 20-30 de kilometri de la aeroport si incep sa fac cunostinta cu viata din Nigeria. Ceea ce am observat prima data e ca se construieste mult, chiar foarte mult; am vazut multa lume la lucru, dar am inceput sa observ si saracia, dupa cum am citit si inainte de a veni aici, exista o mare discrepanta intre cei bogati si cei saraci  si din pacate ultimii sunt mult mai numerosi.

Poarta de intrare in Abuja - unul dintre simbolurile capitalei nigeriene

Am ajuns la hotel, am lasat bagajele acolo si la dorinta mea am mers imediat la fabrica. Asa am considerat eu ca e bine, pentru ca Ghita urma sa plece peste 3 zile si ca sa avem cat mai mult timp sa-mi arate fabrica, sa ma “bage in paine”, cum se spune pe la noi. Despre fabrica am sa va povestesc intr-o postare ulterioara. Voi aloca cate o postare separata pentru locul de munca, locuinta, hrana, religie si cultura.

Cei trei oameni importanti din fabrica: Marcus Ajulo - seful de productie, in picioare Paul Awofadeju - contabilul si cel cu camasa, Thomas Udoji - adjunctul sefului de productie

Ghita, cei trei enumarati mai sus si subsemnatul

Dupa ce am facut cunostinta cu fabrica, la cateva ore ni s-a facut foame si Ghita hai ca ne duce la un restaurant  traditional... si cred ca a fost… prea traditional pentru mine :) , va voi explica si cu poze.

Ne-am urcat in masina si hai la restaurant. Dupa 10 minute de mers, intram intr-un loc despre care initial am crezut ca este vulcanizare dar vazand o masa cu oameni, m-am linistit: incepeam viata de african!

 A comandat Ghita pentru noi, asa cum Stefan si cu mine am vrut: mancare traditionala (de fapt Stefan mai mancase). Mancarea traditionala a nigerianilor  este ''pounded yam''-ul. Yam-ul este o leguma ca o sfecla alba, dar mult mai mare. Aceasta se curata si apoi se piseaza intr-un vas de lemn, iar dupa ce este pisata bine, peste ''compozitie” se toarna apa fiebinte si se amesteca pana se omogenizeaza bine si… e gata.

Yam de vanzare

Carne la macelarie... !!!!! si pounded yam de vanzare in pungute

Ajutorul de bucatar piseaza yam-ul

 

Am fost servit cu “pounded yam” cu sos, care se mananca asa: se ia cate o bucatica cu mana si se inmoaie in sos; a fost foarte bun, doar ca sosul a fost prea piperat. De altfel, dupa cum stiam, aici toata mancarea este foarte picanta dar sper sa ma obisnuiesc (la sfatul doamnei Edith mi-am luat no-spa si nu am avut probleme). Am mai mancat orez cu peste si legume si mi-au placut si acelea.

  Inchei aici prima mea postare. Sunt un incepator in ale blogarit-ului, imi cer scuze pentru eventualele greseli gramaticale pe care le-am facut caci nu am talent la scris si nici la fotografiat, dar.... lucrez la imbunatatirea stilului. Pana la urmatoarea postare va salut pe toti, cu drag!

Mitica - Abuja man